marți, 21 ianuarie 2014

Final de blog

Aceasta este ultima postare.

În urmă cu patru ani, m-am decis sa pun pe internet, la îndemâna oricărei persoane interesate, idei, reflecţii, impresii, referinţe şi imagini - toate desprinse din cărţile pe care începusem să le citesc aproape cu disperare, cu alţi patru ani înainte, într-un moment în care devenisem conştient de a) limitele şi unidimensionalitatea profesiei mele de bază, şi b) de vulgarizarea culturală şi sărăcia mentală a societăţii în care trăiesc şi astăzi. Atunci mi-am amintit că începusem să citesc istorie de la vârsta de 9 ani. Multă istorie. La îndemnul nimănui. Citisem, timp de foarte mulţi ani, ceva ce, în general, te dezvoltă, indiferent dacă ai ales să devii avocat, fizican sau zugrav.

Prin 2005, ca efect, probabil, şi al celor întâmplate pe 11 septembrie 2001, am optat masiv pentru literatura socio-politică din Vest, iar prietenii de la Prior Books m-au ajutat, în tot acest timp, să aduc de afară, peste 100 de volume, de la Lumea post-americană a lui Fareed Zakaria (pe care o ştiu deja şi copiii, sper...), până la Limitele puterii, splendida carte-manifest scrisă de fostul colonel în armata SUA, Andrew Bacevich, în memoria fiului său căzut în Irak. Am găsit în toate aceste volume realităţi şi gânduri, despre care am crezut că merită să fie redate celor de aici, din jurul meu apropiat.

Scriind pe blog, m-am convins însă că cea mai preţioasă resursă a lumii de azi o reprezintă nu gazele de şist, ci...atenţia celor care vin pe internet. Toţi cei care scriu - oricum şi despre orice - concurează pentru a atrage atenţie, trafic şi participare. Mie nu mi-a ieşit.

Apoi, "a scrie pe blog" a început să semene mult cu "a purta tricouri Adidas" sau cu "a avea numere de înmatriculare personalizate la maşină." În felul acesta, diferenţierea, profilul distinctiv şi originalitatea s-au transformat uşor în depersonalizare şi substantive comune. Şi, cum nu mi-am dorit niciodată să am B-21 HDD la maşină, prefer să renunţ la ceea ce a devenit doar o modă.

Nu îmi pare rău. Voi rămâne în mijlocul volumelor cumpărate (şi ale celor ce sunt în lista de dorinţe), fiindcă au multe, extrem de multe, să-mi spună. Le mulţumesc celor ce au trecut pe aici, măcar o singură dată. Blogul va rămâne intact, inclusiv ca o amintire. Pentru mine şi, poate, pentru alţi câţiva...

Imaginea am preluat-o de la http://tangrammedia.com/blog/this-is-goodbye-but-not-forever-2


joi, 14 noiembrie 2013

Concentrarea - foaia de parcurs a capitalului

Două texte situate la un secol şi jumătate unul de celălalt:

"It is concentration of capitals already formed, destruction of their individual independence, expropriation of capitalist by capitalist, transformation of many small into few large capitals.... Capital grows in one place to a huge mass in a single hand, because it has in another place been lost by many.... The battle of competition is fought by cheapening of commodities. The cheapness of commodities demands, caeteris paribus, on the productiveness of labour, and this again on the scale of production. Therefore, the larger capitals beat the smaller. It will further be remembered that, with the development of the capitalist mode of production, there is an increase in the minimum amount of individual capital necessary to carry on a business under its normal conditions. The smaller capitals, therefore, crowd into spheres of production which Modern Industry has only sporadically or incompletely got hold of. Here competition rages.... It always ends in the ruin of many small capitalists, whose capitals partly pass into the hands of their conquerors, partly vanish." [Karl Marx, Capitalul, vol.1, cap.23, 1867]


"Today, the four biggest banks are 30 percent larger than they were five years ago. And the five largest banks now hold more than half of the total banking assets in the country. Who would have thought five years ago, after we witnessed firsthand the dangers of an overly concentrated financial system, that the 'too big to fail' problem would only have gotten worse?" [Elizabeth Warren, 12 noiembrie 2013].

E doar confirmarea unei foi de parcurs. Nu neapărat a unei teorii...

Unde se va opri? Şi ce ne aşteaptă după concentrarea ultimă?

Fotografia este împrumutată de la 

marți, 24 septembrie 2013

Dilma Unchained

Cine crede că femeia săptămânii (în măsura în care poate exista aşa ceva) e Angela Merkel, n-are fler la femei.

Nu. Femeia care a strălucit azi dimineaţă în lume e pe jumătate bulgăroaică, a fost torturată în închisoare pe motiv de hobby-uri marxiste, iar de la 1 ianuarie 2011 este preşedinta Braziliei.

Luând astăzi cuvântul în plenul Adunării Generale ONU, fiind al treilea vorbitor, imediat înaintea lui Obama, căruia îi datorează o felie din spionajul electronic global american marca "National Security Agency", Dilma Rousseff a spus, cu subiect şi multe predicate:

"Recent revelations concerning the activities of a global network of electronic espionage have caused indignation and repudiation in public opinion around the world. [...] Personal data of citizens was intercepted indiscriminately. Corporate information - often of high economic and even strategic value - was at the center of espionage activity. Also, Brazilian diplomatic missions, among them the Permanent Mission to the United Nations and the Office of the President of the Republic itself, had their communications intercepted. [...] As many other Latin Americans, I fought against authoritarianism and censorship, and I cannot but defend, in an uncompromising fashion, the right to privacy of individuals and the sovereignty of my country. [...] In the absence of the right to privacy, there can be no true freedom of expression and opinion, and therefore no effective democracy. In the absence of the respect for sovereignty, there is no basis for the relationship among Nations."

Distinct de înjurătura verbală de mai sus, Dilma Rousseff a semnalat că preferă, deocamdată, să rămână pe dietă şi să amâne dineul şi vizita de stat la Casa Albă. 

În locul unei replici pe măsura ambiţiilor internaţionale ale Germaniei, femeia lui peşte - am numit-o pe Angela Merkel - s-a făcut că plouă atunci când a fost vorba să-şi apere cetăţenii şi firmele germane de setea patologică de informaţii private şi confidenţiale, de peste Ocean. Fiindcă e lidera unei ţări obosite, asertivă doar în faţa piticilor gen România, ipocrită în raport cu China, şi cu o armată ai cărei militari, atunci când nu comit erori (ca să nu zic crime) de război în Afganistan, au cel mai redus apetit de a merge să se bată undeva, la mama dracu', alături de ceilalţi membri NATO.

Brazilia, în schimb, e puterea mondială emergentă (cu vocaţie la un fotoliu de membru permanent al Consiliului de Securitate ONU), care, prin vocea cu accente anti-SUA a lui Rousseff, a vorbit - atenţie! - nu doar în nume propriu, ci, cu certitudine, şi în numele clubului BRICS, din care mai fac parte Rusia şi China, ambele bune prietene cu Edward Snowden.

Fotografia am preluat-o de la http://www.forbes.com/fdc/welcome_mjx.shtml

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Un editorial cât un 11 Septembrie

Întorşi din vacanţă, tehno-diplomaţii de la Moscova şi-au reamintit că ministerul lor de externe a fost şi rămâne cel mai valoros din lume (iar asta încă din sec.19, din vremea lui Gorceakov şi Nesselrode), şi au construit o strategie prin care Rusia să preia nu doar iniţiativa în legătură cu nebunia din Siria, dar să şi producă iritarea, la nivel de imagine publică internaţională, a rivalului american.

Aşa s-au trezit americanii, chiar pe 11 septembrie 2011, cu Vladimir Putin în chip de editorialist la New York Times. Cu un articol în care textul de la sfârşit rămâne epocal, prin stil, substanţă şi palme trase: "My working and personal relationship with President Obama is marked by growing trust. I appreciate this. I carefully studied his address to the nation on Tuesday. And I would rather disagree with a case he made on American exceptionalism, stating that the United States’ policy is “what makes America different. It’s what makes us exceptional.” It is extremely dangerous to encourage people to see themselves as exceptional, whatever the motivation. There are big countries and small countries, rich and poor, those with long democratic traditions and those still finding their way to democracy. Their policies differ, too. We are all different, but when we ask for the Lord’s blessings, we must not forget that God created us equal."

Cel mai târziu din secunda imediat următoare citirii articolului, oricine realizează ipocrizia din frazele scrise de băieţii din Ministerul de Externe rus pentru şeful lor de la Kremlin. Fiindcă, nu-i aşa?, Putin e un KGB-ist, un comunist dogmatic, iar Rusia e un imperiu al Răului, înzestrat dintotdeauna cu hobby-ul de a-şi trimite armatele dincolo de propriile-i frontiere, răpind libertatea altora, o ţară în care democraţia e o glumă, unde nu există transparenţă şi stat de drept, în care oligarhii sunt super-bogaţi, iar majoritatea populaţiei înoată în sărăcie, în care minorităţile (sexuale şi nu numai) sunt persecutate etc. etc. 

So what? 

Fiindcă, nu scrie nicăieri că, dacă eşti ipocrit, nu poţi fi, totodată, şi băiat deştept în ceea ce zici la New York Times. Iar acum, cu mână dreaptă aşezată pe inimă, ce anume din enumerarea relelor de mai sus, despre Putin şi Rusia, nu i s-ar putea aplica şi Americii?

Nu sunt politica şi societatea americană dominate tot mai mult de un imens sistem de securitate naţională, care (cu binecuvântarea unor instanţe judecătoreşti speciale, declarate, ele şi hotărârile lor, ca fiind secrete) loveşte în libertăţile constituţionale ale cetăţeanului, sub pretexte difuze şi nesupuse dezbaterii publice? 

Politica americană e oare liberă de dogme, prejudecăţi şi ideologii prăfuite, chiar dacă nu se intitulează "comuniste"? 

N-a organizat şi nu organizează Pentagonul excursii prin alte ţări, lăsând în urmă dezastre şi înlocuind regimuri politice bolnave cu unele şi mai rele? 

Detenţia nelimitată, sustrasă total lui "Habeas Corpus" şi lui "Due Process", a celor de la Guantanamo, oare cum naiba s-o califici în termeni politici şi juridici? 

Asasinarea ordonată de Biroul Oval, fără "judicial scrutiny", inclusiv a cetăţenilor americani, în cadrul programului duios numit "Targeted Killing" ce acoperire constituţională îşi găseşte? 

Şi nu a devenit America, altă dată (şi, mai ales, în anii Războiului Rece) raiul egalităţii economice, locul unde astăzi "the top 1 percent has captured about 95 percent of the income gains since the recession ended"? Ăştia 1% nu sunt oligarhi?

Şi, nu-i aşa că în Statele Unite rasismul a dispărut, iar nucleele ultraconservatoare dau din coadă şi jubilează ori de câte ori un nou stat din Uniune legalizează căsătoriile între persoane de acelaşi sex?

Credinţa mea este că, prin cascadoria din New York Times, ruşii au vrut să acopere cu fum problema din Siria, să creeze o diversiune şi să determine o ofensivă mediatică oarbă a unor personalităţi publice americane, înţepate şi oripilate de ceea ce au văzut în oglinda pe care Putin le-a aşezat-o în plină faţă. Fiindcă replicile deja înregistrate sunt groase, haotice şi penibile, în special prin faptul că alimentează involuntar veridicitatea celor afirmate - ipocrit sau nu, chiar nu mai are importanţă - de Putin, al cărui editorial tinde, astfel, să ia proporţiile unui veritabil 11 Septembrie pe hârtie de ziar.

În locul unei tăceri asurzitoare şi nesimţite (cum, de altfel, le şade bine americanilor) la adresa op-ed-ului din New York Times, care să-l fi determinat pe kaghebistul şi comunistul Putin să se ascundă în spatele biroului de la Kremlin, reacţia este una isterică şi de zece ori mai umplută cu ipocrizie decât cea din editorial: de la, literalmente, "I almost wanted to vomit", la ironii precare şi lipsite de nerv, de la izbucnirea necontrolată, pe sticlă, a lui Christiane Amanpour ("...the most moral country in the world based on the most moral principles in the world, at least that's the fundamental principle that the United States rests on...") şi până la cele scrise de cineva de la Bucureşti ("de mai bine de trei decenii, Statele Unite promoveaza constant drepturile omului in politica internationala") (să înţeleg că dincolo de trei decenii în urmă nu prea le promova?!), corul anti-Putin sună fals, plângăcios şi trist.

Încă ceva: personal, îl recunosc şi mă regăsesc din plin în excepţionalismul american criticat de Putin, dar care, în ochii mei, înseamnă ceva lejer şi, totodată, profund, cum ar fi: KFC, McDonald's, Scott McKenzie, Walt Whitman, Lady Gaga, William Faulkner, Tom Hanks, Billy Joel, Ernest Hemingway, Madonna, Brad Pitt, Humphrey Bogart, Pearl Buck, James Dean (!!!), tehnologia pe care o am acasă şi asupra mea, cei 8,90 m ai lui Bob Beamon, şi mulţi, foarte mulţi alţii...

Poza vine de la http://www.foreignpolicy.com/articles/2011/10/11/the_myth_of_american_exceptionalism?wp_login_redirect=0

miercuri, 11 septembrie 2013

The Power of Samantha Power

N-aţi auzit de ea. Asta pentru că, formal, face parte din eşaloanele 2-3 ale Administraţiei de la Washington, în calitate de fostă asistentă specială a lui Obama la Consiliul Securităţii Naţionale, şi de actuală ambasadoare a Statelor Unite la ONU.

Pasiunea ei o reprezintă fundamentalismul în materie de democraţie, drepturile omului, minorităţi de orice fel, specii de animale periclitate, copacii, râul, ramul, iar cine se ia de elementele din această enumerare devine inamicul ei personal. Marcată puternic de ceea ce a văzut în Iugoslavia, ca reporteriţă de război, şi, probabil, maniheistă prin educaţie şi concepţie, crede că numai sărbii au fost criminali într-un conflict în care toată lumea omora, în stil hobbes-ian, pe toată lumea de acolo, şi că Răul e identificabil întotdeauna doar într-un singur loc. Pesemene, niciodată acolo unde trăieşte şi munceşte ea. Şi nici în Arabia Saudită, apropo de femei tratate problematic din punct de vedere umanitar. "I'm a humanitarian hawk", afirmă despre sine.
 
Samantha Power, omul înzestrat cu un asemenea profil politic tăios, are la dispoziţie urechile Preşedintelui american. Iar în ţara care, de la Richard Nixon încoace, n-a mai avut un titular al Biroului Oval capabil să ia decizii folosindu-se de propriul lui cap, de propria lui voinţă, şi nu de o armată de consilieri aflaţi mereu în postură de rivali unii cu alţii, aşa ceva se cheamă să deţii, de facto, o fracţiune de Putere.

Împreună cu Hillary Clinton şi Susan Rice (fosta ambasdoare americană la ONU şi actuală consilieră la Casa Alba pentru securitate naţională), Power a creat un colţ în Biroul Oval, în care l-a băgat pe Obama, până când Preşedintele a cedat şi a decis să intervină militar în Libia. Faptul că, ulterior punerii la pământ a Libiei, acolo a fost introdusă Legea Islamică, şi nu constituţionalismul lui Jefferson şi Madison, n-a mai preocupat-o.

Accentele ei belicoase şi hobby-ul pentru bombardarea altora o fac simpatică în mediile Republicane ale neoconservatorilor care au susţinut numirea ei ca ambasadoare la ONU, acolo unde America trebuie să-i ţină la respect pe reprezentanţii ţărilor aflate pe lista următoarelor invazii americane.

În sfărşit, în problema siriană, deloc surprinzător, Samantha Power plasează legitimitatea înaintea legalităţii, afirmând, cu o retorică destul de săracă lexical, că "Assad will use chemical weapons again and again and again if the United States doesn't act."

Pe 21 septembrie, Samantha Power împlineşte abia 43 de ani.

Fotografia este împrumutată de la http://www.salon.com/2013/06/06/samantha_power_im_a_humanitarian_hawk_partner/

luni, 9 septembrie 2013

Şase decenii de "We bomb you back to the Stone Age"

Cu 60 de ani în urmă, pe 19 august 1953, un agent CIA răspunzând la imposibilul nume de Kermit Roosevelt a condus o operaţiune secretă cu rezonanţe de detergent, "Ajax", schimbând regimul politic din Iran, dintr-unul ales democratic, în dictatura unui Şah. De altfel, paradigma intervenţiilor americane era tocmai aceasta, poveştile despre democraţia jeffersoniană nefiind destinate exportului decât cel mult într-o falsă retorică.

Alteori, retorica era una onestă. "Traditional authoritarian governments are less repressive than revolutionary autocracies", declara, din poziţia de ambasador SUA la ONU, neoconservatoarea Jeane Kirkpatrick, referindu-se la regimurile simpatice, cvasi-fasciste, din Nicaragua, Guatemala, El Salvador sau Chile, sprijinite militar de americani. Alteori, tonul devenea golănesc de-a dreptul, atunci când până şi aliaţi ezitanţi ai Americii erau motivaţi cu texte de tipul "o să vă bombardăm până ce vă reducem la nivel de paleolitic."

După 19 august 1953, distracţia intervenţionistă a continuat oriunde America percepea că interesele ei nu erau bine reprezentate. Adesea, percepţiile deţineau prioritate în faţa neuronilor. Nu mai are rost să dau exemple, fiindcă cine a citit puternic şi profund istorie le cunoaşte.

Dar dincolo de ameninţări şi lovituri de pumnal, Statele Unite au probat că dispun de impresionante şi diverse resurse soft-power, pentru a obţine şi menţine conformismul planetar: cultura pop, tehnologia de divertisment şi McDonald's s-au afirmat ca arme mult mai penetrante în conştiinţa non-americanilor, decât tancurile Abrams şi bombardierele B-2. Din Siria până în Indonezia, din Bahrain spre Kandahar, din China până în Congo, şi din Gaza către Bucureşti şi Varşovia, nimeni - nici măcar pretinşii mari preoţi, cu sau fără barbă, ai anti-americanismului - nu acceptă să se întoarcă în Epoca de Piatră, cât timp la îndemână există un iPod, o plasmă, un Notebook, un Hamburger şi o doză de Coca Cola. Să fim corecţi: ar fi totul mult mai simplu aşa...

Astăzi, însă, Siria are onoarea de a oferi terenul pentru aniversarea cu artificii, a celor şase decenii. Cu o mai mult decât previzibilă doză de hard-power...

Imaginea a fost preluată de la http://www.buzzle.com/articles/timeline-and-history-of-american-imperialism.html

miercuri, 4 septembrie 2013

Dincolo de Coca-Cola e doar credinţă

În august 1968, trupele unor state componente ale Tratatului de la Varşovia invadează Cehoslovacia. Popoarele ceh şi slovac (alea cu Havel, cu mama lu' Havel, cu anticomunismu' si cu pro-occidentalismu' lor, pe care ni le tot îndesau pe gât, artistocratic şi european, imediat după 1989) întâmpină armatele invadatoare comuniste cu 0 (zero) focuri de armă. Nu se organizează mişcări de rezistenţă, nu apare gherila urbană, nu se comit acte de sabotaj. Cehii şi slovacii aparţin lumii catolice, mult mai a naibii decât ortodoxismul situat mai la Est (motiv pentru care Huntington s-a jucat cu pixul pe hartă, băgându-i pe primii în lumea civilizată, iar pe ceilalţi în mama lor), şi, pretind unii, o religie cu mult mai tare decât Islamul.

Dar atunci când libanezii, irakienii, somalezii şi afganii s-au trezit cu vizite neprogramate din partea armatei americane, nu ştiu cum s-a făcut, dar tot iadul s-a dezlănţuit împotriva trupelor de invazie. Inclusiv în contra armatei sovietice, dacă e să ne referim la Afganistan.

De ce "spălaţii" şi catolicii de cehi şi slovaci au băgat, umili, capetele în pământ, în vreme ce băieţii mai puţin atenţi cu vestimentaţia şi mâncatul cu furculiţa, dar tot cu pretenţii de dreptcredincioşi, au pus mâna pe Kalaşnikoave şi pe veste umplute cu dinamită?

Eu cred că diferenţa a făcut-o şi o face în continuare, într-un mod cât se poate de sângeros, un singur lucru: credinţa religioasă. La care aş adăuga şi absenţa ipocriziei de certă origine central-europeană, deoarece militanţii islamişti sunt, atunci când nu se găsesc în vreo misiune de război sfânt, consumatori "pe bune" de flavor cultural occidental, de la McDonald's şi Lady Gaga, la iPhone-uri şi reviste "din alea".

Robert Baer, ex-agentul CIA din a cărui carte tot citez copios, descrie o vizită pe care a făcut-o, după 2001, la o şcoală elementară din Nabatiyah/Liban, patronată de Hezbollah, în calitate de "jurnalist" vestic. E foarte interesant ce scrie:

"May I ask the students questions?" I asked. The teacher looked at the principal, who shot me a nasty look, but then nodded.
"Who watches American TV?" I asked, addressing the class in Arabic.
Every hand shot up.
"What do you watch?"
One girl giggled. "Oprah."
"You're kidding", I said, genuinely surprised at both the answer and the giggle.
At that point the entire class leapt in, in English. "No, no, really!" they said, some of them laughing. "We love Oprah!"
And that's another paradox Americans need to understand: While the schoolgirls in Nabatiyah may watch Oprah and want iPods and flat-screen TVs, that doesn't mean they want to be like us. [...] They take from Western culture and technology what suits them, what fits their beliefs, convictions, and sense of propriety. And nothing more. But what they really don't want forced on them is our politics. 
The sooner we understand how a girl from Nabatiyah's martyrs' school can watch Oprah, then strap on a suicide bomber's vest and blow herself up in the middle of an Israeli patrol, the better prepared we'll be to face what's coming our way." (pag.14)

Cehi, slovaci şi, desigur, români! Aţi fost atenţi? 

E vorba de credinţă, perfect compatibilă cu un sandwich Zinger de la KFC, dar e credinţă. Profundă, robustă, precisă, înţeleasă în toate dogmele ei, împinsă cu mult dincolo de făcut cruci şi de mersul la biserică, suficient de puternică spre a te face să accepţi sacrificii (nobile, nu prosteşti) şi degajată de orice compromisuri şi nuanţe confortabile. Mai aveţi aşa ceva în voi?

Fotografia vine de la http://nataliethecoach.com/2013/07/updating-your-beliefs/

Faceți căutări pe acest blog

Se încarcă...

Postări populare